Bloggerii astia dau mereu impresia ca isi scriu postarile in statie, in intervalul de trei minute al tramvaiului 41 cand, de fapt, le trebuie ceva atmosfera capabila sa creeze curaj in inimioarele si creierasele-alea, in mare parte speciale, ale lor.
In ceea ce ma priveste, nu-i nimic stralucit(or) la mansarda, dar tind sa cred ca, slefuind in continuare, s-ar putea sa imi alunece si mie ceva bun inspre cap, nu dinspre el.
In sfarsit, imi place mult o melodie si o voi posta la final. Cum spuneam...am scris asta azi-noapte. Pe telefon, in ciorne. Am melodia asta care ma face sa ma simt, asa, intr-un fel...un alt fel. Se aude din casti, iar eu scriu de sub plapuma. Cand ma voi trezi si voi termina treburile casnice de pe ordinea de zi, probabil voi transcrie asta pe blog. Daca citeste cineva asta inseamna ca, fara urma de indoiala, am facut-o. Sau, daca citeste cineva bogul asta oricum, vreodata...sarutmana! Sa zicem ca totusi nimereste cineva pe-aici. Buna! Este 1:15, noapte si nu stiu ce doare mai tare: sa plangi pe melodia asta sau sa iti dai castile jos si sa plangi in liniste ascultand cum ploua? Hai sa alegem prima varianta, ca tot am facut o obsesie pentru meodia asta.
E bine sa plangi. Adica, serios, nu consider ca asta te face o persoana trista, asta nu implica un musai de schimbare si probabil mai sunt multe alte motive, dar nu imi sunt cunoscute si nu are nimeni nevoie de ele. In momentele astea te gandesti la toate. Cu toate ca majoritatea afirma cu tarie ca nu au nevoie de anumite lucruri care, pentru cineva ca mine sunt vitale (suna dur, dar, da), stiu ca sunt doar afirmatii si sper ca si ei vor constientiza asta candva. Ma refer la lucruri precum familia, a carei definitie cu celula de baza a societatii nu ma intereseaza, ci fac referire la momentele alea cand cedezi... din cauza altor factori si exista ei... datorita carora te ridici. Singura dragoste neconditinata nu ti-o pot oferi decat mama, tata si bunicii, tina-i Dumnezeu langa noi.
Un alt lucru sa fie iubirea? Stiu, pare ca nu. Insa doar pare. A devenit un subiect atat de dezbatut incat n-am sa continui. Ma bucur din suflet pentru cei care au gasit persoana "aceea", ma uit cu tristete la cei care se mint crezand ca merita sa ramana in relatii unde fericirea nu exista, ci doar si-o induc pana la disperare... iar pentru cei care au castile in urechi, gandul la cineva si pe acel "cineva" oriunde, numai de mana lor nu, am sa le spun ca nu-i nicio problema. Serios. In viata nu le poti avea pe toate, bucura-te mai mult de ceea ce ai deja si gata. Cliseu, da, dar n-a devenit cliseu decat pentru ca este cat se poate de adevarat.
Simt ca vreau sa vorbesc despre prieteni. Va iubesc, in felul meu prost, pe voi, putinilor. Sunteti putini. Ce face un om sa devina "cel mai bun prieten"? Ideal ar fi sa intreb si sa raspund, as fi parut mai inteligenta. Insa, nici nu sunt si nici nu cunosc raspunsuri. Nu le mai caut de ceva timp. Ceea ce stiu este ca am un "cel mai bun prieten". Desigur ca nu vorbeste cu mine, dar cateodata imi imaginez ca o face. Imi imaginez ce m-ar sfatui in mod normal in diferite situatii. In legatura cu blogul asta ar fi avut o parere de genul: "Ai prea mult timp liber. Poate ar trebui sa iti gasesti o ocupatie reala", apoi mi-ar gasi o porecla stupida sa ma faca sa fiu mai vesela. Il iubesc mult, da.
Ce mai e vital? Sa faci ceea ce iti place. Sa ai planuri. Nu ai cum sa ajungi undeva anume daca nu stii unde vrei sa ajungi. Personal, nu stiu unde vreau sa ajung. As avea, asa, cateva ganduri... dar cred ca tocmai le-am uitat. Constat ca ma lasa si vederea. 2:10. Noapte buna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu